visul

E o casă aproape părăsită, în care au trăit oameni care nu mai sunt. La doi ani de când timpul s-a oprit, casa păstrează urmele trecerii lor, urme care-nfrâng orice schimbare ar putea face acela care a rămas, pisicile (una prea bătrână, una prea bolnavă) şi femeile care se rătăcesc pe acolo.
Culorile şterse ale lucrurilor, numele lor uitate, povestirile, muzicile, cărţile cu cotor boţit, mobilele negre, hainele care nu mai au loc în dulapuri, rafturile pline de cutiuţe, fotoliul fără braţe în care te afunzi cu zgomot, praful de două degete, lipsa orizontului şi însuşi deruta locatarului, vâslind printre detaliile nu neapărat necesare ale vieţii lui… vor continua să existe într-un cartier al Bucureştiului, într-un bloc ca oricare alt bloc, la un etaj ca oricare alt etaj şi într-o lumină ca oricare altă lumină... până într-o dimineaţă lăptoasă de ianuarie, nicidecum oarecare, când uşa nimicului se va deschide şi poate voi putea respira, cu aceeaşi mirare ca întotdeauna, aerul realităţii.