blândeţe

Într-o sâmbătă, în troleul 91, călătorind spre Universitate, m-am întânit cu "bunica". O bătrânică de vreo 70 de ani sau poate mai mult. Era singură, nu se uita nicăieri în mod special şi parcă încerca să-şi adune gândurile. Aveam mp3 player-ul pornit, cu sonorul la maxim, aşa că n-am auzit de la început zgomotul din autobuz - la doi paşi de "bunică", o femeie între două vârste vocifera de una singură. E nebună, mi-am zis. Iar bătrânica, săraca, încerca să se concentreze la ale ei, în timp ce femeia o bruia (după cum avea să-mi zică chiar ea). Am privit-o şi i-am zâmbit. Mi-a zâmbit la rândul ei şi-atunci am văzut ce frumuseţe de ochi trebuie să fi avut, când era tânără. Era în ei o tristeţe şi-o oboseală de nedescris, mi-a părut rău pentru ea. Probabil se întreba dacă să mai spună sau nu ceva, din moment ce fusesem atât de atentă la ea. N-am încurajat vreun gest, am privit din nou pe fereastră. Am pus casca la loc în ureche şi-am dat drumul la muzică.
Mi-ar fi plăcut ca bunica mea să-i semene măcar un pic. Mi-au plăcut ochii ei verzi-albaştri, deosebit de vioi, umbriţi de gene aproape albe. Pentru o femeie de peste 70 de ani, arătau neobişnuit de tineri.