chestiuni filosofice

Astă-toamnă, într-una din ieşirile în oraş de care-am avut parte după încheierea "sezonului estival" (ah, cât urăsc acest termen!), am nimerit cu un amic într-unul din barurile din apropierea Pieţei Unirii, pe numele lui "Arcade". Nu ştiu dacă aţi fost pe-acolo, e un bar mic, destul de înghesuit, dar cu o atmosferă faină :). Ah, şi chelnerii care ştiu cum să-ţi servească vinul încă nu-s bine reprezentaţi nici aici... Dar, în sfâşit, nu conta pe-atunci chestia asta, atunci beam bere.
Intru cu amicul respectiv în bar şi se dovedeşte că nu eram singuri - la o masă, lângă fereastră, alţi doi - un amic de-al amicului (fost coleg de trupă, parcă? nu mai reţin...) însoţit de un amic care nu avea nici o legătură nici cu mine, nici cu amicul meu, ci cu amicul amicului meu :)). Ca să fie clar, să-i numim după cum îi chema, în ordine: Marc, Dan şi Ştefan. Cu Marc venisem eu, Dan era amicul lui Marc, iar Ştefan, amicul lui Dan. Booon. Până aici, sper că totul e clar.
Dan şi Ştefan erau deja la a doua bere, aveau chef de vorbă. Ne-am luat şi noi câte una şi ne-am aşezat lângă ei, încercând o conversaţie oarecare. Băieţii despre ce să discute? Muzică şi computere, desigur. Dan se plângea că nu-i merge bine cu trupa, Marc că nu-i merge bine cu munca. Ştefan asculta atent - a doua zi urma să se prezinte la un interviu, deci avea nevoie de încurajări (credeam eu). L-am întrebat cu ce se ocupă, am intrat un pic în amănunte... până când Dan a rostit întrebarea magică, întrebare care-a apăsat pedala de acceleraţie a conversaţiei: ce înseamnă să fii bărbat? Se uita fix spre mine, dându-şi pe spate pletele negre cu un gest scurt şi concis. Greşiiit! Întrebarea era pentru toţi, în general, şi pentru mine, în special. A urmat o lungă stabilire de ipoteze de lucru - de la ce NU e un bărbat la CUM ar trebui să fie un bărbat, ca să se "încadreze în targetul feminin" cu anumite standarde şi nevoi, care va să zică, mă înţelegi :). Dacă aş fi avut la mine aparatul de fotografiat, n-aş fi ezitat să le fac o fotografie tinerilor domni cu care stateam la masă, aşa cum erau, pierduţi complet între criterii de includere şi excludere a noţiunii respective, bulibăşind sensurile şi contrazicându-se, pe măsură ce se aprobau reciproc. Era o conversaţie mult prea doctă, pentru oră şi pentru capacitatea noastră de a r(e)a(c)ţiona.
Am reţinut ce este categorisit drept bărbat de majoritatea fiţoaselor cu care, probabil, cel în cauză are de-a face (nu-i dau numele, e vorba de muzician:P): şmecherul cu bani şi Mertz care are timp de bodybuilding şi de ameţit gagici... cică el ar "duce mai departe" specia, pentru că are muşchi şi femeile "cad în plasă" (no comment). Ştefan, absolvent de Filosofie, era fix la polul opus: bărbat e cel responsabil, echilibrat şi protector. Marc, între cei doi, aborda mitic problema: a fi bărbat înseamnă (să ai) voinţă, curaj şi onestitate (ca eroii din poveste...).
Cu excepţia primei păreri, cu care nu am în comun absolut nimic, cu excepţia (sic!) unei repulsii puternice faţă de narcisismul de care dau dovadă "pachetele de muşchi", sunt de acord cu Marc şi cu Ştefan. În special cu ultimul. Atunci, la "Arcade", le-am spus băieţilor ce NU este un bărbat, din punctul meu de vedere, şi le-am dat exemple din realitate. Era vorba de bărbaţii-copii, cei care nu vor să crească sau nu mai pot s-o facă, şi-şi găsesc diverse subterfugii, care de care mai ridicole. De obicei e vorba de bărbaţi frumoşi, extrem de răsfăţaţi în copilărie şi-n tinereţe, din cauza asta. Cum au rămas fără părinţi/soţii, ajung să se autorăsfeţe şi-n prezent, deşi o atare atitudine nu se mai justifică - au încărunţit deja, au ajuns la vârsta scandenţei, şi încă torc ca nişte cotoi tineri, închipuindu-şi tot felul de lucruri flatante despre ei înşişi, în timp ce eşuează aproape pe toate planurile - intelectual, afectiv şi profesional.

Ajunsă aici cu explicaţia, am observat că băieţii tăceau mâlc şi se uitau fix în paharele de bere. Mă grăbisem, oare, cu explicaţiile? Le pusesem în faţă vreo oglindă incomodă? N-am cum să ştiu, nu i-am întrebat atunci, iar acum e prea târziu. Au găsit repede portiţa de scăpare, continuând cu întrebarea firească: ce înseamnă să fii femeie? La întrebarea asta puteam să răspund doar eu, în cunoştinţă de cauză, şi n-am făcut-o. Pentru că nu trebuie să te gândeşti la asta, trebuie să simţi. Iar dacă ei aveau nevoie să stabilească ce înseamnă să fii bărbat, ăsta-i un semn că nici ei nu erau, pe de-a-ntregul, bărbaţi. Altfel, nu (se) mai întrebau!