continuum

De ce privesc lumea ca fiind o inlantuire de intamplari/instante? De ce e nevoie de determinare, de cresterea asta progresiva? Ce explica ea? Se ordoneaza altfel lumea/realitatea? Nu cred. La mijloc e nevoia de a ordona lumea interioara. Ordinea ar trebui sa existe si-n rest? Nu stiu. Pur si simplu, privesc realitatea intr-un anumit unghi, pe care nu mi-l explic nici mie pana la capat. Cei care ma cunosc stiu cat de mult tin la ordinea asta si ce mirata sunt, cand parti din realitate nu se regasesc cum si unde ar trebui (dupa parerea mea, fireste). Ca exemplificare, ganditi-va la Micul Print al lui Exupery. Pustiului i se pareau toate atat de simple (desigur, fara a fi...).

- Deseneaza-mi o oaie, il ruga el pe aviatorul-povestitor.

Desenata intr-un anumit fel, exact cum o vedea Micul Print, oaia parea vie. Altminteri, era doar un desen stangaci, perfectibil. Cam asa si cu lumea mea. Daca nu se ordoneaza cum vreau, n-are nici un sens. Insa aici e o greseala de calcul. Lumea e simpla, datele ei sunt simple, iar oamenii nu devin asa cum i-as vedea, intr-un instantaneu pe placul meu (sa zicem pentru ca am nevoie de ei, dar de multe ori nici macar nu-i valabil).
Ar trebui sa renunt la continuum-ul asta. Sa iau fiecare zi asa cum vine, fara sa mai caut motivatii "metafizice" (ce-or fi alea...). Oricum vor veni, pe rand, si cele bune, si cele rele. Inevitabil. Ia-o ca atare, cum ar spune un prieten. Unii oameni prin asta gresesc - ar spune tot el -, se gandesc prea mult si cam raman in urma cu traitul. Nu mai sunt pe aceeasi lungime de unda (de regula, emotionala) cu ceea ce ii inconjoara. Adica, realitatea. Aha?