despre tăceri

Cu patru ani în urmă, am înscris pe un site de poezie câteva din poemele lui Iulian Tănase, printre care şi acesta. Datorită gestului meu, m-am trezit în ipostaza de contribuitor pe internet şi aşa a auzit de mine (sic!) şi mai-sus citatul autor (pe care librăresele din Bucureşti îl confundă cu Stelian Tănase!). Cât despre poem, mi-e foarte drag, îl recitesc periodic. Funcţionează perfect ca medicament pentru iluzie.
Passons, voiam să scriu câteva cuvinte despre tăceri. Despre anumite tăceri, nu tăcerile oarecare, născute din plictiseală. Despre tăcerile care se nasc după ce treci toate graniţele posibile între doi oameni şi-ţi descoperi mâinile cum se agaţă de ziduri, cum încearcă să spună ceva, fără a şti nici ele prea bine despre ce este vorba, ce-şi doresc să exprime. Această nevoie de a vorbi pare anormală, după părerea unora, iar după a altora, e un foarte bun pass-time. Mai e nevoie să se numească aceste tăceri după numele lor sau le putem spune, pur şi simplu, indiferenţă? Graniţele au fost trecute, oamenii au "expirat" - citiţi fiind ca nişte etichete de produs - deci ce-ţi pot aduce nou? Cine se resemnează (în tăcere) şi cine trece mai departe? Ce înseamnă a te resemna, până la urmă? Şi de ce, când resemnarea nu are loc, joci un fel de tenis cu peretele, în care mingea este chiar sufletul tău? Cine are nevoie de toate astea? Eu, în nici un caz. Mie îmi trebuie tăcerile mele domesticite, aurii, tăceri pe care ştiu să le interpretez, oferindu-le exact ceea ce merită, când merită. În felul ăsta nu risc niciodată să mă iau prea în serios şi nici nu-i deranjez pe ceilalţi cu spaimele mele.
Fericiţi cei care pot dormi liniştiţi noaptea, îmbrăţişând o pernă parfumată cu lavandă. În perna asta îşi îngroapă trecutul, prezentul şi viitorul pe care-l visează cum vor, dar îl uită în dimineaţa următoare, grăbiţi cum sunt să prindă tramvaiul/ troleibuzul/taxiul/metroul... dar nu şi pe ei înşişi.
Din urmă.