schimbări

cei care albesc sub greutatea atâtor motive nemărturisite au început să înveţe câte ceva - nu prea mult - despre autoironie.

Tocmai pentru că acest lucru se întâmplă, vom apuca şi ziua de mâine.
Vom privi cu mânie către cele pe care nu le înţelegem şi cu interes spre cele pe care le-am cuprins, la un moment dat, în lumina cunoaşterii. Vom pofti la cuvinte mari şi cuvintele mari vor pofti către noi. Vom glumi şi vom fi (mai) liberi, cu fiecare glumă care ne va despărţi de sinele nostru serios, implicat în miezul lucrurilor, capabil de compasiune, de empatie, de toate nimicurile inutile pe care alţii se pişă (scuzaţi directeţea), spunând că-s lucruri „de adormit copiii”.

Bref...

Privesc pe fereastră. Aproape s-a terminat ziua de lucru. Toată lumea e jos, e ziua unei colege. Un fursec, o gură de vin, un zâmbet - nimic neobişnuit. Faţă de anul trecut, când abia venisem aici, jumătate din figurile ce mă înconjoară sunt noi, au venit după mine. Cu cei mai vechi mă înţeleg din priviri. Uneori îi simt mai apropiaţi ca nişte rude, alteori sunt şi ei la fel de depărtaţi ca şi restul universului pe care nu-l pot atinge, nu-l pot pricepe.

Nu mai ştiu unde voiam să ajung... Pur şi simplu mi-a plăcut citatul de început, găsit pe celălalt blog al meu, şi-am zis că ajung undeva cu sentimentul ăsta. Că se va naşte ceva. Ca şi în viaţă, uneori chestia asta nu se-ntâmplă. A fost doar o lungă şi liniştită respiraţie, în absenţa oricărei certitudini.