puştoaica

Îi spun mereu: ai de ales, ai de ales. Dar, parcă doar de dragul de a mă contrazice, puştoaica se întoarce, mă priveşte cu ochii ei inocenţi şi îmi spune: NU. Argumentele mele se topesc în refuzul ei, până la disoluţie. Urmează zile şi nopţi de încleştare.
Iar ea câştigă mai mereu. Mă încăpăţânez să-i spun: ai de ales, ai de ales. Uşor-uşor, oglinda în care încă privesc se crapă. Nu mai suntem copii, aceasta nu este o repetiţie. Fiecare NU valorează greutatea lui în secunde. Le pui cap la cap şi aşa se naşte veacul poveştilor niciodată auzite, întotdeauna trăite. De către tine, acel altcineva. Cel care îşi permite să mai contemple un apus de soare într-un parc de departe, cel care mai are răgazul să facă observaţii stilistice pe marginea nuanţelor unui zâmbet.
Câte greşeli neprovocate! Mai multe decât îţi imaginezi.
Şi, tocmai pentru că nu-ţi imaginezi, ele există.
Dar unde e puştoaica de care vorbeam la început?
Prin ce veac irepetabil s-a ascuns?