nu-mi (mai) place...

... să scriu pe blog. Mă simt ca şi cum ar trebui ca-n fiecare zi să mă duc nu o dată, ci de două sau chiar trei ori la serviciu. Culmea e că-mi fac timp oricât de ocupată aş fi, mă duc la acest "serviciu" virtual fără a-mi lua vreodată concediu, fără a-mi găsi scuze sau motive să nu mai scriu. Într-o anumită cheie şi cu un anume grad de metaforizare - din cauza căruia am primit atenţionări vehemente şi... degeaba - blogul meu "se scrie" uneori cu dificultate, alteori imediat, din două "mişcări" de pix. Scriu în el (la el?) de trei luni fără întrerupere, timp în care mi-a venit o idee de personaj, o idee de roman şi... cine ştie unde o să ajung, dacă o ţin tot aşa?
De fapt, clenciul e altul - exerciţiul zilnic de scriere (indiferent ce/cât şi în ce mediu - virtual sau pe hârtie) crează, pe lângă rafinarea exprimării (ce scorţos sună!) şi obişnuinţa de a pune lucrurile în perspectivă, de a te întoarce pe nişte urme. În final, lucrurile intră într-o rutină de gândire şi de exprimare. Toate bune, aşadar! Ei bine, nu chiar. Pentru că scrisul poate da dependenţă. Nu degeaba iau cu mine, oriunde-aş merge, un carneţel şi un pix (neapărat, cu tuş!). Asta-i garanţia că nu va trece nimic neconsemnat.
Te sfătuiesc şi pe tine să-ţi iei un carneţel şi un pix în geantă. Sunt de folos mai ales la drum lung, mai ales în cazurile în care nu ştii ce te-aşteaptă. Un om-obiect, un obiect-om, o păpuşă rusească pe care nu ştii s-o "faci la loc" sau, de ce nu, o grămadă de alte lucruri cărora trebuie să le dai un nume, pentru a ţi le aminti mai târziu.

Unghiul bun, acela din care se construieşte o piramidă durabilă, rămâne să fie aflat.