joia lipsă

De foarte multă vreme mă urmăreşte senzaţia că trăiesc în faţa mea: dau să ating lucrurile, ideile, oamenii... şi îmi scapă. Poate nu mă uit unde trebuie, poate nu am suficientă răbdare, poate pariez exact pe ce nu-mi face bine, cu o încăpăţânare pe care nici eu nu mi-o pot explica. Am momente de luciditate înfiorătoare, când îmi vine să muşc din mine până la sânge, doar-doar m-oi trezi din amorţeala şi din dezechilibrul în care trăiesc.
Nu-mi plac oamenii care exploatează slăbiciunile celorlalţi şi-i transformă în sclavi. Mi se pare o chestie josnică şi condamnabilă, pentru că e o dovadă de egoism şi de micime sufletească. Îmi vei spune: cine îi pune să se lase păcăliţi aşa? Prima dată nu ştiu, a doua oară e ceva ciudat, dar de la a treia oară încolo, dacă ştiu despre ce e vorba, e doar dovadă de slăbiciune şi prostie (şi) din partea lor. Sclavia s-a abolit acum o sută de ani şi mai bine, nu te pune nimeni să (îţi) fii sclav! Nu poţi să te ridici? Prea bine, atunci nu te mai plânge, că nu se aude!

Zic joia lipsă pentru că absentez inclusiv din viaţa mea. Din ce-ar putea fi frumos în ea, dacă aş lăsa-o să respire. Pe cine? Pe cea pe care am închis-o-n ea şi-o caut zilnic, când la capătul celălalt al "firului" e doar singurătatea unei vieţi pe care n-o înţeleg. Totul e făcut ca la carte, una după alta, niciodată amestecându-le sau făcând mai puţin din ce trebuie făcut. Nu înţeleg modul ăsta de a gândi, îmi place să văd viaţa în perspectivă, nu pe segmente. De aici, o grămadă de neînţelegeri. Luăm acasă doar ce/când/cum ne convine. Suntem comozi şi depăşiţi, în comodităţile noastre. Nu ştim decât să ne punem împotrivă, să trâmbiţăm cât suntem de nedreptăţiţi, să aşteptăm doar "mâinele" ala nenorocit care oricum n-aduce nimic nou.

Ah, şi mai e o chestie: cel puţin o zi pe săptămână trebuie să lipsim total din vieţile celorlalţi. Să ne ascundem în cochilie, să tăcem, să nu mai tragem pe nimeni de mânecă. Poate, în felul ăsta, vom descoperi de unde vine puterea.

Mi-e, pur şi simplu, silă.