so... eighties?

Fiecare dintre noi are o perioadă "de maxim" în viaţă, la care se întoarce de fiecare dată când vrea să-şi aducă aminte cu plăcere despre sine. Cutare a fost olimpic la mate în liceu, cutărescu a fost campion la nu ştiu ce, altul a luat o bursă în facultate sau a cântat cu succes într-o formaţie etc. În funcţie de vârstă, aşteptări şi aptitudini, poveştile diferă. E plăcut să le asculţi şi să observi cum, pe măsură ce oamenii îmbătrânesc şi se depărtează de momentele respective, acestea se transformă din ce în ce, devenind mai frumoase, mai inaccesibile, mai marcate de "a fost odată ca niciodată".
Mă observ şi pe mine, câteodată, având momente din astea de melancolie, semn că încep să îmbătrânesc. Culmea e că, din cauza anturajului, mă raportez la o epocă în care abia făcusem ochi, nu realizasem încă nimic. Mă refer la anii 80 - care pentru mine înseamnă cărţi, muzică şi filme şi mai puţin oameni şi întâmplări. Este o felie de viaţă "intermediată" pe care cineva o aduce în prim-plan pe bucăţele, după un pattern propriu - cel al propriilor victorii şi dezamăgiri. Văd multe în gestul ăsta, mai puţin esenţialul - nu poţi "completa" o viaţă, care ţi-a fost dată aşa cum ţi-a fost dată, cu detalii din viaţa altcuiva. Aceasta din urmă e separată, are alte coordonate, se îndreaptă în altă direcţie. Poţi, cel mult, să recuperezi istoric anumite amănunte, câtă vreme eşti în stare să separi lucrurile şi să fii obiectiv, să nu te "viruseze" nostalgia celuilalt. De ce? Pentru că, la momentul trăirii, niciunul din momentele povestite nu era nostalgic, ci foarte "în prezent". Trecerea timpului adaugă nostalgia-n poveste, iar de la nostalgie la emoţie, pentru unii dintre noi, nu e decât un pas. Dacă-l faci, e bine să te uiţi pe unde calci!