norul nr. 9

Pe vremea când credeam încă în nori eram mică. Între timp am mai crescut un pic, le-am dat norilor ce e al norilor - adică trecerea şi transformarea continuă - şi-am învăţat să îi iau aşa cum sunt. Încă nu am încercat asta şi cu oamenii. Pe cei mai infirmi (sic!) îi iau drept mari speranţe, pe marile speranţe le izolez "într-un loc", convinsă că nu am cum să ajung la ele. Asta echivalează cu a-ţi tăia singur craca de sub picioare, nu-i aşa? Pe cei infirmi nu te poţi baza, pentru că nu sunt întregi, nu îţi acordă şanse, sunt teribil de egoişti şi de pedanţi cu nevoile lor. Nu vorbim de infirmitatea fizică, ci tot mai des despre infirmitate sufletească. Oameni care au crescut strâmb, în dezacord cu lumea, atenţi doar la nevoile proprii. Ce căutăm noi lângă ei, Iisuşi de împrumut? Părem a căuta ceva, dar nu căutăm bunătatea lor pierdută, omenia lor, ci compasiunea din noi înşine. Cu cât e obstacolul mai hotărât, mai puternic pe poziţie, cu atât pare mai motiva(n)tă şi compasiunea.
Greşiiit!
Ar trebui să o conducem în cu totul şi cu totul altă parte. Capacitatea de a simţi compasiune se stinge lângă un om care nu are nevoie de compasiune sau - mai rău - îşi neagă această nevoie, susţinându-şi sus şi tare puterea. Cel mai des, îi e frică de consecinţele ei - "dacă îmi cere ceva în schimb? dacă (nu) pot să dau?" etc. Socoteli inutile, părerea mea, cât timp norul nr. 9, minunatul clişeu, e la îndemâna ta. Nu-i musai să aibă chiar numărul ăsta, poţi alege ce număr vrei. Important e să aibă numele tău pe el...