despre prieteni

Nu trebuie să-mi aduci aminte, pe un ton mai încet sau mai ferm, de fiecare dată când vorbim, că suntem prieteni. Cândva mi-au lipsit mult prietenii. Aş fi apreciat, deci, cu atât mai mult, să-i am aproape, ca acum. Din păcate, ce-i mult strică. Trebuie să existe echilibru, iar echilibrul nu a fost niciodată un atribut al vieţii mele. Fie că eram prea sus, fie că eram prea jos... Şi, culmea, am ascendent în Balanţă! Care va să zică, gemeni (x2) cu balanţă (x2). De excepţie :)

Prin urmare, cu cât mai puţine cuvinte, cu atât mai bine.

Pe undeva, nu ştiu de ce, şi sper să nu mă înşele vederea, sensibilităţile oamenilor care vorbesc unii cu alţii (nu unii către alţii, pentru că asta e monolog) se aseamănă. Nici mie nu-mi place să vorbesc despre chestii sensibile, când vrea celălalt. Trebuie să vreau eu, să-mi simt "piticul" urcând pe umăr şi trăgându-mă de urechi. Dar, dacă mă forţează cineva să vorbesc, tac. Foarte rapid.

Îţi dai seama, nimeni nu vrea să meargă cu sufletul la vedere. Mai ales când nu e îmblânzit.

Dacă muşcă?