Oraşul interior

În sfârşit, un „Asalt“ constănţean în Club A! Invitaţii brăileanului (sic!) Răzvan Ţupa la „Poeticile cotidianului“ au fost o oglindă dureroasă pentru bucureşteni, iar demersul lor, o lecţie de curaj.

Câmpul de luptă

Plănuit din vreme, asaltul constănţenilor în Club A a avut loc de Ziua Naţională a României, într-o joi. Au descins într-o capitală luminată festivist şi curăţată de ploaia măruntă, iar eu, bucureşteanca „detaşată“ la Constanţa, i-am însoţit bucuroasă. Mă gândeam la ironia situaţiei: unde mai pui că voi scrie despre ei din punctul de vedere al unui „exilat“, ceea ce este deopotrivă un noroc şi un blestem? De ce? Pentru că în seara cu pricina s-au aflat faţă în faţă două oraşe, iar noi, din public, am fost la graniţa dintre istoria trăită şi istoria care se scrie în timp real, în oraşul interior al fiecăruia. Dar de unde a început totul? Pe la mijlocul anilor ’90, câţiva tineri din Constanţa au încercat să facă diferenţa în peisajul cultural al oraşului, gândind un „Asalt“. Alături de Mircea Ţuglea, printre ei s-au numărat şi Mugur Grosu, Gili Mocanu şi George Vasilievici, cei care au răspuns prezent! la convocarea de pe 1 decembrie, gata să se „autodenunţe“.

Cine suntem noi, cine sunt ei, cine este Ovidiu?

În deschidere, „Luca Dinulescu Show“, cu muzică şi poezie: trei actori (feţe destul de cunoscute) şi Luca, acompaniindu-i la chitara electrică. Câteva versuri memorabile, iar despre muzică, numai de bine. Publicul – studenţi, curioşi, câţiva din obişnuiţii serilor poezie.ro şi Marin Mincu, „vinovatul“ principal pentru debuturile constănţenilor „subversivi“ – a fost martorul unui happening mediocru. Gazda, Răzvan Ţupa, dădea semne de nerăbdare discrete, în aşteptarea Asaltului constănţean. Care însă s-a pornit cu o ezitare: să vedem filmul de prezentare? să citim poezie? să discutăm, mai întâi?
Şi aşa a început un dans tandru cu amintirile, într-o atmosferă de improvizaţie lejeră: mai citim, mai vedem o parte din film, apoi mai vorbim… Scena a fost a lor, au cucerit-o şi s-au complăcut într-un dialog inter pares, purtat „cu spatele“ la public şi în acelaşi timp orbindu-l pe acesta cu amănuntele unui oraş care nu mai există: aici suntem noi, îmbrăcând statuia lui Ovidiu într-o pelerină roz; dar ştiţi că am făcut un sondaj conform căruia mai mult de jumătate din localnici nici nu ştiu cine a fost acesta; iată expoziţia de la Muzeul de Artă, la ediţia din 2002 a Festivalului Erotica; o altă iniţiativă a noastră – am lipit pe toate microbuzele din oraş autocolante cu poeme, am scris, am pictat, am făcut dragoste cu muzele noastre… Din public, tăcere. Sala arhiplină respira în ritmul poveştii, ascultând pledoariile.
Mugur Grosu, cu aerul lui de copil pus pe şotii, răsfoind febril „Haltera cu zurgălăi“. Câţi din ascultătorii lui au resimţit gravitatea întrebărilor din poemele sale, sau rătăcirea fără ţintă a poetului printre peisajele familiare, adeverită de lipsa de sentiment, în prezenţa tuturor emoţiilor imaginabile? Doar ne aflam în oraşul interior, locul unde totul este posibil.
Gili Mocanu, graficianul care schiţează idei din cuvinte, emoţionându-se în faţa volumului său de debut – „Sport“, lansat cu câteva zile în urmă la „Gaudeamus“. Nu povesteşte prea multe despre sine, îşi lasă lucrările să vorbească şi uneori poemele.
George Vasilievici – puntea dintre cei doi. Exerciţiile sale de logică poetică au modificat o vreme echilibrul sentimentelor. George vorbeşte prin gesturi, este un spectacol în mişcare. Iar pe fundal, pânza multicoloră a viselor sale rămâne liberă în bătaia vântului.
Oana Ninu, cea care ne-a readus în spaţiul „războiului de gherilă“ cu realitatea. Dar mai suntem acolo? – s-a auzit o întrebare dintre rândurile poemelor ei. Privirea micii amazoane a răspuns afirmativ.
Sorin Dinco, „omul fără chip“, o voce înregistrată pe bandă magnetică, spunându-ne o poveste dulce-amară despre noi înşine, priviţi prin oglinda exterioară a imaginarului. Totul a fost o joacă! O joacă foarte serioasă, dragii mei!
E adevărat, poemele sunt o formă de catharsis şi în acelaşi timp de protest. „Astea sunt frustrări în versuri!“, s-a auzit la un moment dat o voce din sală. Dar de ce să protestăm? Cine sunt ei? Cine au fost ei? Cine suntem noi? Mugur, mai vorbăreţ din fire, a făcut rezumatul unui deceniu de „complicităţi artistice“ (şi nu numai), punctând momentelele evoluţiei personale şi pe cele ale colegilor prezenţi. Cu zece ani în urmă, Harry Tavitian le-a oferit tinerilor un spaţiu exclusiv în clubul său de jazz din Constanţa, în care să se poată exprima – în literatură, pictură sau muzică. Şi rezultatele se văd: constănţenii creează şi o fac bine, sunt recunoscuţi pentru asta.

Ai grijă de visele tale!

„Autodenunţul“ a fost ascultat cu răbdare. S-a simţit însă că a lipsit dialogul. Bucureştenilor (şi nu numai!) le place să asculte dar şi să întrebe, să-şi satisfacă micile curiozităţi. După „fotografia de familie“, un obicei al casei, iată-mă întruchipând, în egală măsură, în faţa prietenilor mei, rolul de „avocat al apărării“ şi pe cel de „procuror“. Pentru că, dacă doreşti să-i înţelegi pe „subversivi“, ar trebui să trăieşti în Constanţa, în oraşul pestriţ şi capricios care ştie să te subjuge şi în acelaşi timp să te respingă. În seara aceea am căutat un răspuns în „autodenunţul“ băieţilor, privit de unii ca o curiozitate, iar de alţii ca un act de teribilism adolescentin.
Totuşi, o nedumerire persistă: de ce nu a existat şi în Bucureştiul adolescenţei mele o grupare asemănătoare cu a lor, de ce în capitală – uneori mai provincială decât s-ar crede, mai conservatoare decât s-ar cuveni! – nu s-a „mişcat“ nimic? Am fost nevoită să recunosc superioritatea temporală, nu doar temporară, a colegilor mei de generaţie – căreia sunt bucuroasă că-i aparţin.
Încotro? Condamnare pe viaţă? Vom vedea!