întâlnire cu moartea

Picăturile de ploaie cădeau pe pânza cortului imaginând o melodie melancolică, doar de ele ştiută. Eu mă pregăteam să mă întorc într-un loc cunoscut, după ce toţi oamenii pe care i-am zărit acolo muriseră. Efemerida cu ochi verzi-caprui şi profilul subţire ca de pasăre – iată pe unul dintre cei care nu mă mai aşteaptau în locul ştiut doar de noi. Din cort, atentă la pânza udată de ploaie, priveam către bărcile colorate de pe mare şi clipeam foarte des, ca şi cum m-aş fi ferit în felul ăsta de o fantomă. Năluca locuia în mine dintotdeauna, s-a trezit însă săptămâna trecută la amiază într-o dispoziţie ciudată. Plecăm, plecăm de aici, mi-a zis. Era veselă, parcă scăpase de întuneric. Întunericul acela adânc şi egal care nu rimează decât cu moartea. Urma moartea mea, spectacol la care n-am mai asistat niciodată. Nu m-a durut nici un pic. A fost un dans pe sârmă, la 40 de metri înălţime, după care am sărit în gol, îmbrăţişând întreaga lume. Năluca plângea, eu râdeam. Nu-mi rămăsese altceva.