podurile din ţara Nicăieri (II)

Pierdem prea mult timp cu explicaţiile. Cu ascultatul/liniştitul/ calmatul celor din jur, care devin, pentru moment, mai importanţi decât noi înşine. Aveam într-o vreme păgubosul obicei de-a pune o întrebare la care nu se putea răspunde decât cu "da": dacă ai fi în locul meu, ai face x? (desigur, se presupunea din start că eu aş face acel x, deci iată de ce nu se putea răspunde decât afirmativ la întrebarea respectivă). Acum nu mai întreb aşa ceva, ştiu că e pierdere de timp. Dar ce ziceam mai sus (ascultat/liniştit/calmat) nu e pierdere de timp, dacă oamenii ăia chiar îţi sunt alături. Nu-i vorba că le creezi obligaţii sau îţi creezi tu obligaţii faţă de ei. Lucrurile astea se întâmplă şi... asta-i tot.