ziua care nu există

"Putem trăi şi într-o lume aproximativă" - iată motto-ul pentru ziua care nu există, ziua în care ne-am întâlnit pentru a ne dovedi că existăm. Dar ce să construieşti cu un om care se află de partea cealaltă a universului? Putem continua aşa până la infinitul cel mic, patrulând în doi către staţia terminus, neatenţi la ce se întâmplă.
Nu cred că s-ar prinde cineva că lipsim, nimeni nu ne-ar duce dorul.
Şi tocmai de aceea e bine să tăcem mult şi să privim înainte, cât de des e posibil.

Îţi arzi aripile în luminile astea... Nu există senzaţie mai puternică, dar nici pierdere mai rapidă. Existenţa ta seamănă cu agonia unui fluture. Exişti atâta timp cât te afli în raza vizuală a celorlaţi, în rest te înveleşti într-o haină care te face transparent.

Mă simt captivă într-o firidă prea devreme săpată. Este un semn? Probabil. Cum tot un semn este persistenţa memoriei, cea care nu mă lasă să sar nimic.

Mă trezesc din vis şi lângă mine n-a rămas decât pătura roşie care-i păstrează parfumul.