despre cinism (I)

Există oameni care se introduc singuri în povestea fructului oprit și mușcă din tine cu convingerea cu care, la rându-ți, crezi în ei. Este un joc de lumini și umbre aici, un joc în care unii câștigă, iar alții pierd. Asta, în timp ce câștigul pare relevant pentru ambele părți, cel puțin pentru o perioadă scurtă, dar nu este. “Fructele oprite” se culeg singure, așezându-se în alți copaci, sub alte lumini. Ele par a se dărui, dar nu fac decât să confiște ceva, să aresteze timpul. Te lași arestat, pentru că ai nevoie de ele. Fructele oprite nu aleargă după oameni, oamenii aleargă după ele. Nu știu dacă pierd ceva, iar dacă pierd… aceasta este perspectiva de ansamblu asupra lucrurilor, the big picture.
Fructele oprite sunt așa-zișii aleși, cei care au avut ceva de spus la un moment dat și, dintr-un motiv sau altul, s-au oprit din spus. Acum doar repetă niște refrene clasicizate, în timp ce se primenesc pentru o nouă etalare în copacul unde frumusețea nu pălește niciodată, pentru că sentimentul înobilează și fața cea mai desfigurată, și sufletul cel mai meschin.
Acesta este, adevăratul fruct oprit – dragostea. Pe ea și-o refuză cei care contemplă false fructe oprite – imitații care se pun pe sine la îndemâna admirației celorlalți, din cauza complexului de superioritate. Falșii au nevoie de aplauze pentru a se simți bine.

Regula e clară: depărtarea crează dependența.
Oare cât cinism mai poate încăpea în povestea asta?

(va urma)