Am recitit ultimele posturi de pe blog şi mi-am dat seama de-o chestie - dorul de mare revine din subconştient cu toată forţa. E timpul să mă duc să o văd, mi-e foarte clar. Mi-a fost aproape zi de zi, timp de doi ani de zile, poate cei mai fericiţi din viaţa mea, iar acum, când sunt la o nouă răscruce de drumuri, simt nevoia să ancorez undeva corabia (vezi posturile anterioare...). Oamenii nu-mi mai spun nimic nou, m-au obosit, mă agit mult şi degeaba, vreau liniştea ei. Poate-mi va spune ceva nou despre mine, la un an şi ceva de când ne-am luat la revedere. E bine, zic, să laşi loc de bună ziua pe unde treci.
27 aprilie 2008
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
Stii cumva cum se da timpul inapoi?
Mie mi-e dor de tine si de marea noastra si de copiii care am fost. Inca mai suntem copii, dar ne jucam cu jucarii mai mari si mai greu de manuit.
:*
Jucariile mari de care vorbesti... sunt cumva oameni? Daca da, a-i "plasa" in zona asta nu stiu cat bine ne face - atat noua, cat si lor. Trebuie sa ne mai gandim la asta. Parerea mea!
:*
Nu oameni mai, vietile noastre! Nu te joci cu oamenii... Te joci cu degete, margele, priviri, blog-uri, dar nu cu oameni. Imi pare rau ca am invatat tarziu lectia asta. Dar poate nu e prea tarziu.
Trimiteți un comentariu